PREDICA LA DUMINICA A XXV-A DUPA RUSALII

Samarineanul milostiv

Iar un samarinean, mergand pe cale, a venit la el si vazandu-l, i s-a facut mila (Luca X, 33).

       Frati crestini,

       Au trecut aproape 2000 de ani, de cand Mantuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului cazut intre talhari. Si totusi de atunci si pana astazi, o multime de oameni au cazut si cad mereu intre talharii nu numai trupesti, ci si sufletesti.
       Multi crestini nu inteleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe multi ii duce in ratacire nepasarea preotului, care a trecut pe langa omul lasat de talhari aproape mort. Multi zic, ca daca un preot a putut sa fie fara mila fata de un biet nenorocit, atunci ce se mai poate spune de ceilalti oameni! Dar Evanghelia de astazi ne arata ca nu este vorba aici de un preot nemilostiv si nu se face referire in aceasta parabola nici la Ierusalimul nici la Ierihonul acesta pamantesc. Cu totul altul este intelesul Evangheliei, a carui talcuire o voi face cu ajutorul harului dumnezeiesc.
       Omul cazut intre talhari este Adam cu tot neamul omenesc. Ierusalimul este raiul, fericirea cea vesnica, iar Ierihonul este lumea aceasta pamanteasca. Aici Ierusalimul mai inseamna suire, iar Ierihonul inseamna coborare. Asadar pentru neascultarea lui, Adam a fost scos din fericire si coborat in aceasta lume intre talhari, iar talharii nu sunt altii decat demonii iadului.
       Acesti demoni l-au dezbracat pe om de fericirea de care se bucura in rai. Dar nu numai atat, ci i-au facut si rani, adica l-au cufundat pe om in fel de fel de pacate grele, caci precum rana sapa in trupul omului, tot asa pacatul raneste sufletul omului.
       Preotul care a trecut pe langa cel batut si ranit, fara sa aiba mila de el, este preotul legii vechi, preotul Vechiului Testament, care n-a putut sa-l ajute pe om, adica sa-l mantuiasca, fiindca nu avea har. De aceea dupa cuvantul adevarului nici nu se putea numi preot, pentru ca nu se aratase Harul si Adevarul pe care le-au adus Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Moise si Aaron si marii preoti ai evreilor n-au putut mantui lumea din robia talharilor demoni.
       Levitul care a trecut dupa preot si a facut la fel ca el, adica a lasat ranitul in drum au fost proorocii Vechiului Testament, care nici ei n-au putut sa ajute pe om, adica sa-l mantuiasca.
       Dar iata ca trece un samarinean care era in calatorie, adica in misiune. Cand vede pe cel batut si ranit, i se face mila de el, toarna repede vin si untdelemn peste rani, le infasoara cu panza, apoi il ridica pe asinul sau si il duce la o casa de oaspeti, la un han. Aici l-a dat in primire hangiului si scotand doi dinari i-a dat spre cheltuiala, spunandu-i ca ce va mai cheltui in plus ii va da inapoi la intoarcere. Sa vedem acum cine este samarineanul acesta milostiv.
       Crestinii n-au gustat si nici nu vor sa guste invatatura sanatoasa a Bisericii crestine a Evangheliei Mantuitorului nostru. Dupa aproape 2000 de ani, suprema jertfa de pe Golgota, savarsita de Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este inteleasa si urmata. Lumea este inca stapanita de instincte animalice, de vanitati oarbe si de actiuni desarte si criminale. Gama mizeriilor omenesti a luat proportii inspaimantatoare, datorita indepartarii omului de invatatura Bisericii, de invatatura de sus a Fiului lui Dumnezeu.
       Atunci, cine ar trebui sa fie cel dintai care sa invete lumea, sa o lumineze si sa o convinga a se ridica din praf si din mocirla? Nu trebuie sa fie cei dintai preotii? Iata ce spune in prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2: "Caci buzele preotului vor pazi stiinta si din gura lui se va cere invatatura, caci el este solul Domnului Savaot”. Auziti ce mare este darul preotiei? Iata ce spune: un sol, un inger al Domnului.
       Dupa ce a inviat din mormant si s-a aratat ucenicilor, prima porunca pe care a dat-o acestora Domnul Hristos a fost urmatoarea: "Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura; cine va crede si se va boteza, se va mantui, iar cine nu va crede se va osandi. Iata deci prima porunca a fost nu sa faca minuni, ci sa invete lumea, pentru ca din cauza nestiintei se fac pacate atat de mari si grozave care indeparteaza pe om de Dumnezeu. Sfintele canoane spun, ca preotilor care nu predica sa li se ia harul si sa fie caterisiti. Iata ce pedeapsa aspra stabilesc sfintii parinti. Asa ca preotii care ies in fata Sfantului Altar nu trebuie sa faca aceasta pentru a-si arata intelepciunea, vocea sau vesmintele si nu trebuie sa convinga ca unul e mai destept decat celalalt, ci trebuie sa-si faca misiunea care li s-a incredintat de Domnul Hristos, adica sa asculte cuvantul lui si sa propovaduiasca.
       Arhiereii, preotii si diaconii sunt urmasii apostolilor care au primit Harul Duhului Sfant prin taina sfintei preotii prin punerea mainilor. In aceasta taina intra doar aceste trepte: arhieria, preotia si diaconia. Cei care trebuie sa ajute preotia, adica sa colaboreze cu preotul la zidirea sufleteasca a poporului trebuie sa fie: cantaretii, preotesele, paraclisierii si ingrijitorii. Acestia au o mare raspundere inaintea lui Dumnezeu, fiindca poporul cu ei intra mai intai in vorba si daca nu stiu vorbi sau produc sminteala cu ceva, e vai de ei si de biserica aceea. Apoi toti crestinii au datoria sa ajute biserica fiecare cum poate mai bine.
       In multe locuri, din pacate, e lipsa mare duhovniceasca de duh de credinta. Stim cu totii ca toate lucrarile din biserica se fac prin Duhul Sfant. Fara Duhul Sfant, zice un sfant parinte nu este nici biserica, nici preot, nici predica, nici taina, nici slujba. Sa ne rugam lui Dumnezeu, sa trimita crestinatatii oameni plini de Duh Sfant, care sa invete si sa zideasca cu amandoua mainile. Cine invata zideste cu o mana, iar cine invata si intareste si cu pilda buna, acela zideste cu amandoua mainile, iar cine invata si se da pilda rea, acela cu o mana zideste si cu cealalta darama. De aceea gasim atatea suflete daramate si altele ratacite, care chiar daca vin in biserica tot in ratacire umbla fiindca umbla dupa capul lor.
       In parabola Evangheliei de astazi gasim mult indemn la mila si iubire. Dumnezeu este iubire. Acest izvor nesecat de iubire a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa, ca si omul la randul sau sa fie focar de iubire. Acesta este rostul cel mai inalt al vietii, iubirea. Sa ne intrebam ce ar insemna viata fara iubire, ce ar insemna caminul sau prietenia fara iubire, ce ar insemna patria sau umanitatea fara iubire? S-ar putea inchipui toate acestea fara iubire? Nu!
       Daca ele nu inseamna nimic fara iubire, atunci unde mai este rostul vietii pe pamant, de ce ne mai nastem si mai traim pe pamantul acesta fara dragostea adevarata? Dar cu siguranta, ca daca n-ar fi iubire nu s-ar mai naste oameni pe pamant. Iubirea este marele sens al existentei si fara acest sens toate pier si nici nu pot fi concepute. Unii se intreaba si zic: de ce atata ura pe lumea aceasta, de ce atata dusmanie si pacate? Da, este multa lipsa de iubire in viata oamenilor, iar aceasta lipsa este urmata de suferinta si totul dovedeste ca este o stare anormala a vietii, ca a patruns un vierme care roade la radacina iubirii. Viermele acesta lasat de diavol este pacatul. Pacatul ramificat in mii si mii de infatisari, tine in ucigatoarele lui brate intreaga viata a omenirii si lupta mare se da pentru distrugerea iubirii, pentru ca rezistenta vietii este iubirea, dragostea.
       Pentru aceasta a venit Iisus – Samarineanul cel Milostiv – ca sa restabileasca iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viata. El a zis: "porunca noua va dau voua, sa va iubiti unii pe altii”, iar in alta parte zice: "Iubiti pe vrajmasii vostri!” De altfel in Noul Testament putem spune ca de la un capat la altul se vorbeste despre iubire. Toata Evanghelia este scrisa in tesatura dragostei si a iubirii. La orice pagina am deschide aflam cuvintele vii, mireasma si puterea ei, nadejdea si balsamul ei mantuitor.
       De altfel ce putea sa-L faca pe Fiul lui Dumnezeu – Mantuitorul – sa lase frumusetile ceresti si pe Tatal si sa vina la Crucea grea de suferinta, daca nu iubirea, dragostea cea mare pentru a ne salva si a nu pieri in vesnicele chinuri. Iubitor si milostiv este Dumnezeu. Mantuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe pamant si doreste sa vada arzand acest foc si in inimile noastre.
       In aceasta parabola a Domnului Hristos, descoperim o multime de invataturi pentru sufletul nostru, dar intelegem clar totodata cum sa impletim mila cu iubirea, fara de care nu este mantuire. Fiecare intalnim in calea noastra o multime de oameni batuti, loviti si chinuiti sufleteste si trupeste. Sa intindem mana si sa-i salvam. Bolile cele mai grele sa stiti ca sunt cele sufletesti. Sufletul este lovit si sufera cel mai greu. Sa ne facem mila de acesti napastuiti si cu iubire sa-i ridicam pe umerii nostri, chiar daca dupa ce se vor insanatosi ne vor rasplati binele cu raul, asa cum se intampla de multe ori.
       S-au intamplat multe cazuri cand au primit bietii crestini in casa pentru gazduire pe cei care aveau nevoie, iar acestia peste noapte au furat ce au gasit si au fugit miseleste. Iata lovitura pe care o da diavolul iubirii, dragostei si milei crestine. Un altul insa a patit-o si mai rau: se batusera doi talhari de prada ca unul sa ia tot. Cel batut ranit si aproape mort, a ramas pe marginea drumului. Tocmai pe acolo trecu si un crestin caruia i se facu mila de el, nestiind ce se intamplase. Il lua, il duse in casa lui si in doua, trei zile se facu sanatos. Drept recunostinta il omori pe binefacator si fura tot ce gasi prin casa.
       Iata cum se rasplateste binefacerea! Asa i s-a rasplatit si Fiului lui Dumnezeu – Samarineanul Milostiv – care a venit din mila pentru noi. Am vazut cum i-a rasplatit poporul evreu, poporul Sau caruia ii facuse atata bine. Stim tot ce i-a facut din Saptamana Patimilor. In loc sa-L iubeasca si sa-L pretuiasca pentru binefacerile primite ei L-au rastignit intre doi talhari. Pentru ca le-a vindecat bolile, ei I-au dat in loc de paine si vin, fiere si otet, L-au batut cu bice si L-au ranit. Multi dintre cei scapati de suferinte grele, strigau acum in gura mare: "Sa se rastigneasca!” Asa I-a rasplatit poporul cel nemultumitor. De altfel multi dintre noi am observat ca cei carora le facem bine, nu trece mult timp si-ti fac rau. Probabil ca asa se plateste pe pamant binele cu raul.
       Am auzit inceputul Evangheliei ca invatatorul acesta al legii vechi s-a apropiat de Iisus sa-L ispiteasca. Mare este si pacatul acesta al ispitirii, al iscodirii si mult este el raspandit in lume. Sunt persoane care nu stau decat de asa ceva. Vor sa stie ce ai in casa, in sifonier, sau frigider, ce mananci, unde ai fost, de unde vii si ce ai de gand sa mai faci. Multi ispititori si iscoditori a avut si Domnul Hristos, dar toti acestia au pierit si se afla in temnitele iadului.
       Feriti-va frati crestini, de acest groaznic pacat ca de aici pornesc pacate mari, nenumarate. De aici pornesc certurile si bataile, judecatile si puscaria, boala si despartire intre soti, moarte si iad. De la niste lucruri care noua ni se par mici se ajunge la pacate grele, caci pacatele acestea marunte atrag dupa ele o multime de pacate mari, greu de purtat.
       La sfarsitul Evangheliei de astazi, dupa ce Mantuitorul a istorisit pilda cu samarineanul milostiv, ii spune invatatorului legii vechi: "Du-te si fa si tu la fel!” Aceasta vrea sa insemne ca daca vrei sa te mantuiesti si sa intri in rai, trebuie sa ai mila de aproapele tau si dragoste adevarata. Trebuie sa cautam cu de-amanuntul vaduve, orfani si saraci, nenorociti si bolnavi care nu au pe nimeni sa stea la capataiul lor, sa le dam o cana de apa, sa-i incurajam, sa le dam un strop de nadejde si de mangaiere ca mare lucru este.
       Domnul Hristos a spus, sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Daca am fi intr-o suferinta grea, pe un pat de durere, intr-un spital uitat, parasit de toti, desigur ca ne-am bucura cand ar veni la noi cineva si ar sta la capataiul nostru incurajandu-ne si intarindu-ne. Pentru aceasta trebuie ca mai inainte sa facem noi toate acestea ca sa putem la randul nostru a avea parte de ele. Iata de ce Domnul Hristos trimite pe invatatorul legii sa faca mila, sa ajute si sa iubeasca pe aproapele.
       Asa ne trimite si pe noi sa facem dupa puterea noastra si in primul rand porunceste aceasta Mantuitorul preotiei, caci acest invatator al legii era un teolog al legii vechi, un om obligat de lege sa faca aceasta. Aceasta obligatie o au apoi si ceilalti: calugarii, maicile, cantaretii, preotesele, ingrijitorii si apoi toti mirenii, cu smerenie, cu dragoste, cu mila si iubire.
       Daca vrem sa ne mantuim si sa fim fericiti trebuie sa facem intocmai ca inaintasii nostri, ca primii crestini care erau o singura familie. Crestinatatea e un trup, trupul lui Hristos, care trebuie sa fie unul, iar noi toti sa fim una, intr-o credinta, intr-un domn, intr-un botez. Ca sa intaresc cuvantul acesta va voi istorisi o descoperire din Pateric a unui cuvios parinte staret.
       Acesta se ruga lui Dumnezeu ca in viata cea vesnica sa fie si ucenicii lui la un loc cu el, impreuna asa cum au fost pe pamant. Rugandu-se mereu i s-a descoperit ca i-a fost auzita rugaciunea, in felul urmator:
       La o manastire din imprejurimi se facea praznicul hramului, iar staretul de acolo a invitat si pe staretul acesta cu ucenicii lui. El nu prea voia sa se duca si a trimis doar pe ucenici. Peste noapte o voce in vis i-a spus sa mearga si el dupa ucenicii sai. Ucenicii mergand desigur mai inainte vad pe la jumatatea caii in marginea drumului un tanar care zacea si se vaita. Ei l-au intrebat care este pricina, iar acela le-a zis: "Mergeam calare pe un cal si aici m-a trantit si a fugit. Ma doare rau corpul si n-are cine sa ma ajute”. Ucenicii i-au zis: "Ce sa-ti facem omule, noi suntem pe jos si ne grabim sa mergem la praznic”. L-au lasat acolo vaitandu-se si s-au dus.
       Dupa putin timp, ajunge si staretul la locul acela si ajutand pe cel cazut il intreba: "Oare nu au trecut pe aici niste calugari si nu te-au vazut asa?” Omul a raspuns ca intr-adevar au trecut niste calugari, dar se grabeau sa mearga la un praznic si n-au avut timp de durerea si de necazul lui. Staretul i-a zis apoi: "Poti sa mergi macar un pic?” Tanarul i-a raspuns ca nu poate si atunci staretul i-a spus ca-l va lua in spate. Omul a zis apoi: "Cum poti atata departare sa ma duci in spate? Mai bine du-te si te roaga pentru mine!” Staretul insa nu l-a lasat cu nici un chip si aplecandu-se l-a luat in spate si a plecat la drum cu el. La inceput l-a simtit greu in spate, iar apoi se minuna staretul pentru ca se facea tot mai usor, incat nu mai simtea nici o greutate.
       Acela din spatele lui s-a facut apoi nevazut caci era ingerul Domnului iar staretul a auzit un glas zicand: "Iata tu te rogi pentru ucenicii tai sa fie si ei cu tine in Imparatia cerului, dar Dumnezeu ti-a descoperit ca sa-i inveti si sa le spui ca atunci cand vor face ce faci tu si se vor osteni ca si tine, vor fi cu tine acolo!” A plecat ingerul si l-a lasat pe batranul staret uimit de judecatile Domnului.
       Ati auzit ce porunceste ingerul staretului ca sa-i invete pe ucenicii sai. Indemnurile acestea sa rascoleasca fiinta noastra frati crestini, si sa radieze iubirea lui Dumnezeu in adancul inimii noastre si astfel sa ne straduim si noi sa fim adevarati samarineni milostivi, gata oricand a sari in ajutor la toate nevoile si suferintele lumi. Sa facem asa cum am vrea sa ni se faca noua. Sa avem mila, dragoste si rabdare pentru cei in suferinta caci poate si noua ne va veni randul sa stam intepeniti pe patul durerilor si atunci am dori sa fim intampinati de un samarinean milostiv, bland si iubitor. De aceasta zi a vietii noastre, cea de pe urma ne apropiem mereu, asa ca trebuie sa facem tot ce e nevoie pentru sufletul nostru.
       Un rege credincios al Frantei a intrebat odata pe trei invatati din tara lui sa-i spuna care e cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei zise ca batranetea, iar altul saracia. Al treilea invatat grai tare si raspicat: "Cea mai mare nenorocire e sa ai moartea in fata si sa stii ca ti-ai cheltuit viata in ticalosii si in pacate si ca esti nepregatit, adica, nespovedit si neimpartasit. Aceasta e cea mai mare nenorocire din toate”. Regele ii spuse ca are dreptate si de atunci incepu sa creasca in viata lui de crestin facand mult bine, urand pacatele si viciile, rugandu-se si traind cat mai apropiat de Cuvantul lui Dumnezeu, pregatindu-se pentru viata de dincolo.
       Sfantul Apostol Pavel ne spune ca dintre toate virtutile cea mai mare este iubirea, dragostea. Poti sa ai toate faptele bune, daca nu ai dragoste nimic nu foloseste. De aceea el spune: "Chiar daca mi-as imparti toata averea la saraci si mi-as da trupul sa fie ars, iar dragoste nu am nimic, nu-mi foloseste”. In alta parte Sfantul Apostol Pavel zice: "Sa nu datorati nimanui nimic, decat sa va iubiti unii pe altii, ca cine iubeste pe altul a implinit legea”.
       Mare lucru este dragostea. Si pe noi ne-a adunat aici tot dragostea, dragostea aceasta a lui Dumnezeu sadita in inimile noastre, dragostea din fapte nu din gura, pe care am invatat-o din Sfanta Evanghelie de astazi, de la samarineanul milostiv, de la Fiul lui Dumnezeu.
       Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite si batute, sfasiate de talharii demoni. Opriti-va putin in loc si intinzand mana dragostei si a milei, haideti sa le ajutam, caci se apropie moartea si trebuie sa plecam din lumea aceasta, sa le lasam pe toate cele pamantesti si sa plecam numai cu cele sufletesti. De moarte nu putem scapa oricat ne-am feri si am cauta sa fugim. Nimeni nu scapa. Si ferice de cine a fost robul lui Dumnezeu ci nu robul pacatului si al demonilor. Referitor la aceasta am gasit o istorioara mult graitoare:
       Un om a visat intr-o noapte ca venise moartea la el si cand l-a vazut dormind in pat i-a zis plina de mirare: "Cum, aici esti?” Apoi a disparut. Omul s-a trezit inspaimantat si din pricina acestui vis a stat cu frica in san. Pe seara si-a zis in sine: "Ia sa ma duc eu la cumatru in satul vecin sa scap si de visul acesta urat”. A incalecat pe cal si a plecat. Pe cand zorea calul sa mearga mai tare, acesta s-a impiedicat si prabusindu-se intr-un sant, omul si-a spart capul si aici a murit. Cand isi da sufletul iata ca se iveste moartea si-i zice: "A, da, iata aici trebuia sa te gasesc”.
       Iata cum vine moartea frati crestini, la unii intr-un fel, la altii in alt fel. Cati n-au murit in vis chiar fara nici o pregatire. De altfel in ultimul timp cam asa se moare, ori de inima, ori de cancer, ori te calca o masina sau un tren. Am ramas mirat cand cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un vis.
       O femeie caruia ii murise barbatul si cu care traise necununata ani de zile, a visat intr-o noapte cum barbatul ei venind i-a spus: "Sa vii de dimineata la ora 8 la ceasul de langa spitalul Brancovenesc, ca voi veni si eu acolo, ne vom intalni amandoi, apoi ne vom duce acasa, vom chema preotul si ne vom cununa ca sa fiu si eu bine”. Femeia nu stia ce sa insemne visul acesta, dar de curiozitate s-a sculat de dimineata si s-a dus sa vada ce va fi. A vazut moartea, caci coborand din tramvai si traversand prin spate neatenta a venit o masina cu viteza si a facut-o praf. Asa s-a dus sa tina de urat barbatului ei in iad, fiindca pacatul acesta al trairii fara cununie religioasa duce in iad, la demoni.
       Asa amana diavolul si-l pandeste pe om pana il apuca moartea nepregatit, fara acte de drumul vesniciei. Cine garanteaza scaparea si salvarea in aceste conditii? Nimeni nu poate garanta, daca omul nu-si pune din timp sufletul la adapost si nu se pregateste. Sa nu ne jucam cu credinta, nu e de gluma. Sa nu credem ca pacatele se platesc cu bani ci trebuie pocainta adevarata.
       E timpul cel mai potrivit sa ne trezim caci pe toti ne pandeste moartea. Ea planeaza asupra omenirii si plecarea noastra ar putea fi in orice clipa. Inainte frati crestini, inainte cu Dumnezeu, prin toate greutatile vietii. Sa privim la Stapanul nostru si sa mergem pe urmele pasilor Lui, pe care au mers primii crestini si sfintii parinti.

       Rugaciune
       Doamne Iisuse Hristoase, mila si iubirea cea intrupata pentru mantuirea noastra, noi niciodata nu avem cu ce sa-ti multumim pentru toate binefacerile Tale. Primeste-mi Doamne si mie putina mea osteneala si iarta-ma ca nu am putut face mai mult. Cand gura mea nu va mai avea puterea si sufletul meu va suspina, sa iesi inaintea mea ca un samaritean milostiv si sa ma duci in locasurile Tale cele ceresti, dimpreuna cu toti crestinii acestia care m-au ascultat si se lupta sa faca voia Ta
. Amin.