PREDICA LA DUMINICA A XXVII-A DUPA RUSALII

Femeia garbova

Femeie esti dezlegata de neputinta ta! (Luca XIII, 12)

       Frati crestini,

       Dovezi ca Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, gasim in cartile proorocilor si apoi in minunile pe care le-a savarsit in timpul vietii Sale pe pamant. O multime de profeti din neamul evreiesc a pregatit omenirea pana la Domnul Hristos ca sa fie crezuta Evanghelia si sa-L cunoasca lumea pe Iisus dupa minunile savarsite de El.
       Timp de 4000 de ani, neincetat si fara schimbare, au venit unul dupa altul, sa prezica aceasta persoana dumnezeiasca. Un popor intreg L-a anuntat si L-a marturisit, chiar cu pretul vietii. Toti erau siguri de venirea Fiului lui Dumnezeu in lume. Si iata ca o data cu aparitia Sa, a inceput sa radieze bunatatea dumnezeiasca necunoscuta oamenilor pana atunci, caci oamenii se obisnuisera sa tremure in fata cezarilor pamantesti si a zeilor nascociti de ei.
       Dar prin bunatatea nesfarsita a lui Iisus s-a descoperit adevaratul Dumnezeu, adevarata bunatate si umanitate, o mare iubire, nu numai fata de cei perfecti si virtuosi, ci si fata de cei pacatosi. El a iubit si a ajutat deopotriva si pe cei drepti si pe cei pacatosi pentru care venise sa-i ridice. Prin multele minuni pe care le savarsea Iisus se facea cunoscut celor din jur, curati la inima, saraci si smeriti. Ceilalti desi vedeau cu ochii lor toate minunile, desi cunosteau prorociile si viata curata a lui Iisus, din pricina invidiei, inchideau ochii si stateau impotriva. Invidiosi, mandri si ingamfati erau orbi la toate minunile lui Iisus, dupa cum vedem si din Sfanta Evanghelie de astazi.
       Domnul Hristos se duce intr-o sambata la Sinagoga si acolo invata poporul credinta cea adevarata si tainele mantuirii. Pe cand vorbea poporului cuvintele vietii vesnice, a vazut acolo o femeie ce avea un duh de neputinta, bolnava si garbovita de spate, de 18 ani. Cine putuse numara lacrimile si suspinurile ei, noptile cele nedormite, junghiurile si toate durerile de zi si noapte. Dar ea nu a deznadajduit; mergea intotdeauna la biserica si se ruga cu credinta, sa-i ajute Dumnezeu sa se tamaduiasca. Multi dintre toti cei ce o intalneau, o dispretuiau si o ocoleau, dar ea se obisnuise cu dispretul oamenilor si cu suferinta de atatia ani.
       In aceasta zi de sambata o intalneste Iisus, o cheama si-i zice: "Femeie esti dezlegata de neputinta ta!” Si-a intins mainile peste ea si indata s-a indreptat si insanatosindu-se, slavea pe Dumnezeu. Domnul Hristos ii cunoscuse sufletul ei rabdator in boala, nadejdea si asteptarea ei cu credinta si mai ales Mantuitorul a vazut cum satana tinea legata de 18 ani pe aceasta fiica a lui Avraam. Biata femeie de atata amar de ani, mergea incovoiata de spate ca si cum ar fi purtat o greutate mare. Ce grozava este suferinta si in cate feluri macina ea omenirea pe fata pamantului.
       Medicina a cautat fel de fel de leacuri ca sa curme durerea si raul, din trupul omului, dar mai ales a cautat si cauta mereu sa gaseasca radacina din care ies atatea suferinte in lume. S-au gasit desigur leacuri pentru multe boli si s-a gasit si izvorul de unde pleaca aceasta, dar si sfaturile doctorilor sunt tot asa de dispretuite ca si invatatura Domnului Hristos, pe care o propovaduim noi.
       Doctorii au spus, au scos chiar carti si spun mereu cu gura de foc ca alcoolul, tutunul, avorturile, sunt izvoare ale bolilor si suferintelor. De aici pleaca multe boli fara leac, ca leucemia, ciroza, cancerul generalizat, TBC-ul, care duc la distrugerea nervilor si stricarea sangelui si de aici distrugerea copiilor, fiindca din astfel de parinti se nasc copii bolnavi. Dar cine asculta pe medici si cine cauta sa faca ce spun ei? Abia cand se vad neputinciosi, iar boala i-a pus la pat, incep sa mai rareasca de a se indopa cu astfel de otravuri. Merg la spitale, dar cum se amelioreaza boala incep din nou acelasi fel de viata, sau si mai rau. Medicina a descoperit aceste izvoare ale suferintei mai pe urma, dupa Evanghelia si invatatura Mantuitorului Hristos propovaduita de Sfanta Biserica Ortodoxa, care a aratat cat de grozav este pacatul, viciile si patimile si cum distrug acestea atat sufletul cat si trupul.
       Pacatul este pricina a tot raul din lume. Toate suferintele, lacrimile si tulburarile isi au radacina in pacate. Cine nu stie ce mare rau provoaca intr-o familie un betiv si cate divorturi se petrec din cauza acestui pacat al betiei. De aici omul ajunge cu usurinta si la celelalte: desfranare, ucidere, despartire de Dumnezeu. Sunt nenumarate feluri de suferinte pe pamant din cauza acestor patimi urate, din cauza carora oamenii traiesc intr-un mare intuneric sufletesc si trupesc.
       Asa imi povestea un preot de la tara un caz care m-a induiosat pana la lacrimi. Preotul acesta era nou in Parohie si nu cunostea lumea. Spunea ca intr-o zi a fost chemat sa spovedeasca si sa impartaseasca o femeie care zacea de multa vreme.
       - Cand m-am dus – zice el – am crezut ca ma asteapta o bunica inconjurata de fii si nepoti. Pe prispa m-au intampinat patru copii. Cel mai mare era o fetita de12 ani. M-asteptam sa le vad bunica bolnava, dar ei mi-au deschis usa la o camera saracacioasa, unde zacea mama lor. Langa patul ei era un copil de cateva luni intr-o albie. Femeia mi-a cerut s-o spovedesc si s-o impartasesc ca e foarte bolnava de inima si de catva timp nu s-a mai coborat din pat.
       Privind si ascultand aceasta femeie, cercetam viata acestor oameni tineri: sotul ei era muncitor in padure si un betiv inrait. Venea acasa numai sambata seara si pleca luni dimineata. Banisorii pe care-i castiga, ii da mai pe toti pe bautura si tigari. Acasa ducea foarte putini bani si mai nimic de-ale mancarii. Toata agoniseala o da pe tutun si pe rachiu. Bolnava nu se putea da jos din pat; singurul lucru pe care mai putea sa-l faca era acela de a legana copilul de la picioarele ei, cand plangea. Tot oful si lipsa bietei femei se stransesera la inima si o pusesera la pat. Desi era o femeie tanara cu dorinta de munca si de a-si creste copilasii, acum isi astepta moartea. Era mama a cinci copii pe care simtea ca-i paraseste pentru totdeauna.
       Apropiindu-i Sfanta Impartasanie si-a aruncat privirile spre copii, care erau in spatele meu si lacrimile ii umplura ochii.
       - De ce plangi In clipa aceasta? am Intrebat-o.
       - Mi-au dat lacrimile de mila parinte – raspunse ea – mai mult pentru Lenuta care

       poarta grija de fratii ei. Daca mor, ea le ramane mama si n-are decat 12 ani. N-a mai mers la scoala de cand am cazut bolnava. N-am avut ce face ca n-are cine sa ingrijeasca de ceilalti, nici de mine si nici de taica-su, ca si el trebuie spalat si ingrijit.
       - Cred ca mai vin vecinele sa te ajute?
       - Foarte rar, la o saptamana odata trece cate una.
       - Rude aveti?
       - Parinte, nu am, iar fratii ce pot sa faca? Cumnatele vin si mai rar ca vecinele.
       - Lenuta poate sa le faca pe toate? Stie sa faca mancare?
       - Nu prea stie; ea sta acolo langa plita si eu ii spun de aici din pat tot ce sa faca!
       - Aveti ce va trebuie?
       - Avem foarte putin parinte; tot Lenuta merge si mai cumpara cate ceva din putinii bani pe care ii aduce taica-su.
       M-am uitat in camera si intr-adevar nu aveau nimic. Prin curte nici o vita, nici o pasare. Ascultand spovedania acestei femei m-am induiosat pana la lacrimi. Dupa ce am vazut suferinta si mizeria in care traia, am inteles ca numai moartea putea s-o scape de dureri. Mi-am intors privirile spre copiii nevinovati si m-a cuprins mila, impresionandu-ma mai ales fetita de 12 ani care ingrijea de mama ei ca o sora de spital, iar de fratii ei ca o adevarata mama.
       Uitasem toata suferinta mamei si masuram povara vietii, care apasa tot mai greu pe umerii unui copil care la aceasta varsta ar fi trebuit sa rada, sa se bucure si sa zburde cu ceilalti copii. Simteam o datorie sa inteleg cat mai adanc tragedia acestor suflete, insa atata suferinta mi se parea ca e prea trist numai sa ascult si am plecat luand pe fratele Lenutei, numai de 10 anisori, zicand ca nu stiu drumul, ca la despartire sa-i dau cele ce se cadea si sa vin cat de putin in ajutorul acestor napastuiti.
       Iata cata suferinta aduc in casa patimile si viciile omului. De la betie pleaca, asa cum am mai spus, toate, si suferinta se tine lant ca si la biata femeie care a oftat pana si-a distrus inima si plamanii. Si cate necazuri nu aduc in lume aceste patimi urate pe care le condamna nu numai religia si Biserica, dar si medicina si doctorii. Din cauza betiei auzim cum unul a dat foc la casa, sau a spart tot ce a gasit prin casa; un altul si-a batut sotia si copiii, sau a ajuns chiar la crima. Cati copii nu au fugit de acasa din cauza certurilor din familie si a tatalui betiv.
       Iata garbovie periculoasa, caci toti acestia sunt stapaniti de duhuri necurate si sunt legati de satana ca si femeia garbova din Evanghelia de astazi. Ei sunt infasurati in legaturi cu lanturi de vrajmasul diavol; stau incovoiati de multimea patimilor si nu pot privi in sus, ci privesc numai in jos la noroiul acestei lumi. Ei nu vad cerul si nici nu vor sa-l vada. Pentru ei cerul este inchis. Sunt garboviti, nu au simtul dragostei de aproapele si nici mila de nimeni, cauta numai galceava si sa faca rau.
       Oricand sunt gata sa-si indeplineasca numai aceste pofte animalice si nu vad cum acestea le aduc sufletul si trupul in starea cea mai dezastruoasa. Sunt nepasatori de strigatul neintrerupt care vine dinspre tarmul suferintelor omenesti. Isi astupa urechile si nu vor sa auda cuvintele Izbavitorului Iisus: "Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi!”. Dar nu aud si nu vad albastrul cerului divin.
       O, ce cer inchis pentru ei si ce capac de otel pentru sicriul vietii lor! De mii de ori mai trista e viata lor, decat a femeii garbove care credea si astepta. Ce inseamna viata lor? Cu ce folos se scurg zilele vietii acestor oameni? De ce mai rasare soarele pentru ei si de ce mai rodeste pamantul atatea bunatati?! Se mai pot numi oameni acestia care-si chinuie copiii cu betia lor, care-si chinuie sotiile cu desfranarile si patimile lor? Se mai pot numi oameni cei cazuti prin santuri, langa care nu poti sta cateva clipe de duhoarea rachiului, a tutunului si a murdariei?! Iata de ce sfintele carti ii pun pe acestia in randul necuvantatoarelor, a animalelor nestiutoare.
       Noi suntem datori sa traim pe pamant dar sa avem fruntea sus si ochii atintiti spre cerul albastru. Altfel ne asemanam cu cartitele neputincioase si cu ramatorii care scormonesc pamantul fara de folos. Pacatul este pricina tuturor relelor si a suferintelor de pe fata pamantului. De aceea pana cand nu ne intoarcem la Dumnezeu cu toata inima noastra, cu sinceritate, suntem cazuti in blestemul dumnezeiesc, caci iata ce zice proorocul Maleahi: "Sunteti blestemati; intoarceti-va la Mine si Ma voi intoarce si Eu la voi, zice Domnul!”
       Sa luam in serios cuvintele Domnului, caci ne pagubim pe noi singuri si nu e paguba mai mare ca aceasta ca sa vezi la sfarsit ca ti-ai pierdut sufletul. Vai acelora care nici acum nu se trezesc si nu se dezlipesc de rugina pacatelor si a placerilor lumesti, caci va fi prea tarziu cand se vor scufunda ca Sodoma si Gomora, in adancul pamantului cu toate pacatele lor.
       Acum este timpul sa strigam cu staruinta si cu credinta la Dumnezeu. Sa venim la sfanta biserica, sa facem rugaciuni ca sa dezlege Dumnezeu, ca la femeia garbova, legaturile necuratului facute cu invoirea noastra. Sa dezlege Mantuitorul pacatele cand ne spovedim si atunci se vor dezlega si cununiile celor care nu se pot casatori, vor inceta supararile si se vor curma suferintele din sufletele si trupurile noastre. Grija de suflet sa fie in fruntea tuturor celorlalte griji si truda cea mai de seama sa fie pentru mantuirea sufletului.
       Sfanta Evanghelie de astazi ne spune ca atunci cand a vindecat Domnul Hristos aceasta femeie garbova, legata de satana de 18 ani, toata lumea se mira si se bucura de fapta aceasta minunata a Mantuitorului si de binele facut acestei femei bolnave. Dar mai marele sinagogii si ceilalti farisei nu s-au bucurat, ci au strigat cu glas mare: "Sase zile sunt in care trebuie sa lucreze omul; veniti dar in aceste zile sa va vindecati, nu in ziua sambetei!”.
       "Fatarnicilor – a raspuns Domnul – fiecare dintre voi nu dezleaga oare, sambata, boul sau sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape?” Vedeti viermele acesta al invidiei rodea sufletul mai marelui sinagogii. Mantuitorul i-a mustrat pe toti acei farisei fatarnici si pe toti zavistnicii, pana la sfarsitul veacurilor, facandu-i sa se rusineze zicandu-le, "fatarnicilor”. Pacatul acesta al invidiei este grozav de mare, caci din cauza lui s-a facut razvratire si razboi in cer, s-a tulburat pacea fericita pe care o aveau ingerii intre ei si a cazut Lucifer in adancimea iadului cu ceata lui.
       Din cauza zavistiei diavolesti au cazut stramosii nostri si au calcat porunca dumnezeiasca, pentru care au fost izgoniti din rai si osanditi sa manance paine in sudoarea fetei si sa nasca copii in dureri. Din cauza zavistiei diavolului, a urat fratele pe frate si l-a omorat, spurcand pamantul cu sange curat. Din cauza zavistiei diavolesti s-a pornit prigoana impotriva lui Dumnezeu si a fost rastignit Iisus pe cruce, fiind omorat in chinurile cele mai grele.
       Zavistia este invatatura neascultarii, pricina mortii si radacina tuturor rautatilor. Demonul zavistiei il face pe mai marele sinagogii sa strige ca iesit din minti si sa gaseasca vina Mantuitorului, pentru ca a facut o minune, o fapta buna de alt fel, in zi de sarbatoare. Diavolul care stapanea trupul femeii garbove a intrat in acest fariseu care a inceput sa faca zarva si sa tipe gasind vina pentru o fapta buna.
       Ce rau facuse Mantuitorul? Vindecase o femeie care nu mai putea sa-si ridice capul de garbovita si abia isi tinea sufletul pe buze. Tot poporul lauda aceasta fapta si slavea pe Dumnezeu pentru mila Lui cea mare. Acest fariseu fatarnic zavistuieste insa minunea si cleveteste pe Facatorul de minuni, pe Dumnezeu Iisus. Satana care tinuse legata pe femeie in garbovenie timp de 18 ani, il leaga acum pe mai marele sinagogii cu zavistia si prin gura lui cleveteste minunea lui Dumnezeu.
       Iata frati crestini, ce pacat otravitor este zavistia, invidia. Astfel de farisei fatarnici intalnim si astazi foarte des. Unii sunt pizmasi pe noi si cauta sa ne opreasca prin fel de fel de vorbe ademenitoare ca sa nu venim la sfanta biserica si sa ne tamaduim. Alti farisei fatarnici sunt sectantii care ca si cei de demult invata lumea sa tina ca sarbatoare sambata si nu sfanta duminica cum trebuie sa o tinem noi crestinii ortodocsi, pentru ca este ziua rascumpararii noastre prin invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
       Si tot asa o multime de farisei fatarnici, stapaniti de duhul cel necurat al invidiei, se lupta pe toate caile sa impiedice pe drept credinciosii crestini ca sa urmeze calea adevarului, a bisericii si a sfinteniei. Asa cum rugina roade fierul, tot asa si zavistia aceasta roade inima acestor oameni ticalosi. Cea mai puternica otrava se afla in gura acestei fiare blestemate care este invidia.
       Ce dureros lucru este cand copiii unor parinti nu se pot intelege! Ce casa nefericita este aceea unde nu se mai termina cearta din cauza zavistiei si a dezbinarii dintre frati! Ce inima indurerata trebuie sa aiba o mama, cand copiii ei traiesc zavistuindu-se unul pe altul! Vai, ce pacat mare au fata de Tatal ceresc, fata de maica noastra Biserica si de sufletul lor, acei crestini care traiesc in zavistie si ura. Toti acei crestini care au pacatul acesta al invidiei sa stie ca poate sa aiba toate faptele bune, tot in iad se duc. Ei se vor chinui acolo cu demonii, impreuna cu evreii care au rastignit pe Domnul Hristos, tot din pacatul zavistiei si al invidiei.
       Pacatul acesta al invidiei, sa stiti, ca nu-l putem stinge decat cu focul dragostei de aproapele, cu mila, iertare si smerenie, pentru ca numai de acestea se rusineaza spurcatul demon al zavistiei. Sa ne luam ca arme impotriva invidiei aceste virtuti pe care ni le recomanda Sfanta Scriptura. Pacatul invidiei este mai rau decat toate pacatele fiindca din el se nasc alte cinci mari pacate si anume: ura impotriva aproapelui, clevetirea, osandirea, bucuria de raul aproapelui si necazul pentru binele aproapelui.
       Pentru ca sa intelegeti mai bine lucrurile acestea, ascultati o istorioara cu mult talc.
       Un gospodar avea o tarina foarte intinsa, dar toata era o balta de apa si nu rodea mai nimic. I-a venit atunci in gand sa o sece. Astfel a inceput sa scoata apa cu galeata din ea. Dar truda lui i-a fost zadarnica, caci in curand apa a venit la loc. Atunci un om priceput si intelept l-a sfatuit:
       - Ca sa scapi de apa de pe locul tau, mai intai seaca izvoarele. El a facut asa, iar dupa ce izvoarele au secat, balta s-a uscat, pamantul s-a facut bun de aratura si a devenit un pamant foarte bun, caci toata samanta pe care a semanat-o a rodit insutit.
       Asa se intampla si cu cele sufletesti. Daca vrei sa seci mlastina vietii tale, frate crestine, daca vrei sa dai vietii tale un duh nou ca sa poti face numai roade bune spre viata de veci, trebuie mai intai sa seci izvorul pacatelor tale, hulele, si bautura, glumele cele desarte, tutunul si defaimarile, invidia si desfranarea, poftele cele dobitocesti si placerile cele lumesti. Acestea sunt izvorul rautatilor si acestea trebuie secate cu desavarsire, dar astazi nu maine, caci maine poate fi prea tarziu si nu vei mai putea face poate nimic cu mainile, cu picioarele si cu gura ta, care se vor inchide si se vor lega pe veci.
       Sa ne gandim mai adanc la acestea, ca ne vine randul si noua cand se va sparge balciul vietii acesteia trecatoare si va trebui sa ne arunce cineva si pe noi intr-o groapa adanca. Sa rascumparam timpul pierdut pana nu e prea tarziu. Asa au facut si asa fac si astazi adevaratii crestini, care au temelie sanatoasa. Crestinii intelepti se hranesc in fiecare zi din Cuvantul lui Dumnezeu, nu lipsesc de la sfanta biserica duminicile si sarbatorile, se spovedesc si se impartasesc in posturi si chiar mai des, fiindca stiu ca ce fac astazi e bun facut, maine nu se stie daca se mai poate face ceva.
       Asa se spune in Pateric, ca un pustnic batran s-a dus odata intr-o cetate sa-si vanda vasele pe care le facea singur si din intamplare s-a asezat la poarta unui om bogat care tragea sa moara. Sezand el acolo a avut o vedenie. Vedea niste barbati negri, foarte ingrozitori la vedere, calari pe cai negri. Aveau in mainile lor niste scuturi si sabii de foc. Cand au ajuns la poarta au lasat caii afara, iar ei au intrat inauntru si cand i-a vazut bolnavul a strigat cu glas mare: "Doamne miluieste-ma si-mi ajuta!” Ei i-au zis lui: "Acum cand a apus soarele, ti-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce cand stralucea ziua nu l-ai cautat pe El? Acum nu mai ai nici o mangaiere si nici o nadejde de mantuire”. Asa zicand ei, i-au smuls sufletul cu sila si s-au dus.
       Vai de sufletul pe care-l apuca moartea nepregatit si fara Dumnezeu! Vai de cei ce traiesc necununati, de cei ce injura, de cei ce dau diavolului, de toti cei ce fug de biserica, de credinta si de rugaciune. Singura scapare a pacatosilor este Iisus Mantuitorul, invatatura Lui si morala Lui crestina.
       Sa alergam cu mic cu mare, invatati si neinvatati, tineri si batrani, sa-L iubim pe Iisus, sa-L ascultam si sa implinim sfintele Lui porunci, caci acestea au darul si puterea sa ne faca fericiti, sa ne izbaveasca de toate suferintele trupesti si sufletesti si sa ne asigure in viata de veci.
       Iisuse, avem nevoie de Tine! Iisuse, numai de Tine, de nimeni altul! Singur Tu esti Cel ce ne iubesti, Tu simti mila de cei ce suferim; Tu singur stii ce mare nevoie avem de Tine in aceasta lume. Nici unul dintre nenumaratii oameni din viata sau dintre cei ce au adormit, nu ne poate da noua nevoitilor si cazutilor in cumplita mizerie a sufletului si a trupului, binele cel mantuitor.
       Iisuse, toti au nevoie de Tine, chiar cei ce nu stiu. Cei ce nu stiu au mai grabnic nevoie de Tine, ca cei ce stiu. Flamandul isi inchipuie ca umbla dupa paine, dar ii e foame de Tine Iisuse. Bolnavul ravneste sanatatea sa, dar boala lui nu-i decat lipsa de Tine. Cine cauta bunurile si frumusetile de pe lume, Te cauta pe Tine, fara sa-si dea seama, Cel ce esti frumusetea intreaga si desavarsita.
       Cine urmareste adevarul, Te doreste fara voia lui pe Tine, Cel ce esti singurul adevar, iar cine se straduieste sa statorniceasca pacea, Te cauta pe Tine singura pace in care nu pot odihni decat inimile linistite. Toti te cheama fara a sti ca Te striga, iar strigatul lor e nespus mai sfasietor ca al nostru care Te cunoastem si credem in Tine.

       Rugaciune
       Deci sa ridicam ochii nostri spre Imparatul Slavei, spre Stapanul vietii si al mortii, spre Doctorul cel mare Prea Bunul si Milostivul Iisus si plini de credinta sa-L rugam sa ne dezlege si pe noi de garbovia sufletului nostru, ca si pe femeia din Evanghelia de astazi. Sa aprinda si in noi focul dragostei dumnezeiesti, spre a-L iubi mai mult si a implini cat mai bine sfintele Sale porunci, ca sa fim si noi ai Lui, in vecii vecilor
. Amin.