PREDICA LA DUMINICA A V-A DIN POST

Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca

… Nu stiti ce cereti! (Luca X, 38)

       Frati crestini,

       Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume sa ne mantuiasca, a ales pe ucenicii Sai nu la voia intamplarii; de altfel vedem ca la inceput aceste persoane nu intruneau multe virtuti pe care le propovaduia Mantuitorul Hristos. Vedem ca si ei, mai inainte de a fi curatiti prin Duhul Sfant, erau mandri, ambitiosi, ravnitori dupa onoruri si vrednicii lumesti.
       Tocmai de aceea i-a ales Mantuitorul, ca aratandu-le pe fata ambitia si invatandu-i, sa intelegem si noi umilinta si morala cea noua pe care s-o punem in practica si sa ne fie de temei pentru mantuirea noastra. Cuprinsul Evangheliei de astazi este acesta: "doi ucenici se apropie de Mantuitorul lumii si-L roaga sa le dea locurile cele dintai in Imparatia Sa”.
       Ei nu cunosteau aceasta imparatie duhovniceasa, ci o socoteau a fi o imparatie pamanteasca, lumeasca. Iata de ce ambitia si pofta de a se inalta mai presus de ceilalti i-a impins sa faca aceasta cerere. Ca sa cunoastem cat de nepotrivita a fost cererea celor doi ucenici; este nevoie sa stim timpul si imprejurarile in care ea a fost facuta.
       Luna noua a lui Nisan se aratase pe cer. Focuri pe munti, oameni trimisi prin tara intreaga vesteau in mod special ca peste 14 zile Israel isi va serba Pastele. Fiecare saluta cu bucurie aceasta veste si se pregatea sa praznuiasca amintirile minunilor ce s-au savarsit la iesirea poporului din Egipt. Se formau caravane, grupandu-se pe familii, si plecau spre Ierusalim, iar pentru ca sa se poata curati mai inainte de sarbatoare, plecau mai din vreme, adica spre sfarsitul lunii martie.
       In aceasta perioada timpul era frumos, ploile din urma incetasera si un soare curat si frumos veselea cu razele sale cele dintai flori de primavara. Toate acestea contribuiau la calatoria pioasa a calatorilor catre cetatea cea sfanta.
       Pe cand poporul lui Israel era cuprins de veselie, numai Iisus care predica Evanghelia simtea ca i se rupe inima. Pentru toti, Pastele era viata, pentru Iisus, acesta trebuia sa fie moartea. Intrerupandu-si predica, Iisus se hotari sa se suie in Ierusalim pentru cea din urma oara si lua astfel drumul care-L ducea la moarte. El mergea singur in capul cetei apostolice, iar apostolii il urmau tacuti.
       Multimea nu stia ce sa creada si se simtea cuprinsa de spaima. Ucenicii nu observasera tristetea de pe fata Mantuitorului; ei erau cuprinsi de multa bucurie si povesteau intre ei evenimente fericite care se vor implini peste putina vreme. Ei visau onoruri, demnitati si functii inalte, iar Iisus se gandea la chinurile ce-L asteptau la Ierusalim. Ucenicii se intrebau care va fi scaunul lor in imparatia mesianica, iar Iisus saluta mai dinainte Crucea pe care avea sa fie rastignit.
       Luandu-i la o parte, le spunea ce are sa i se intample Lui. "Iata, ne suim in Ierusalim – zicea Domnul – si Fiul Omului se va da arhiereilor si carturarilor si-l vor judeca spre moarte, il vor batjocori, il vor scuipa, si-L vor bate, si-L vor omori pe El, dar a treia zi va invia”. Ascultand aceste cuvinte, ucenicii au fost cuprinsi de groaza si s-au tulburat in inimile lor. Li se parea un lucru cu neputinta ceea ce auzeau, iar cuvintele Mantuitorului le daramau toate sperantele lor despre imparatia pamanteasca pe care o visau si in care se vedeau ocupand posturi inalte de dregatori.
       S-a apropiat atunci Salomeea, femeia lui Zevedei si mama celor doi ucenici Iacob si Ioan. Alegand momentul cand Iisus era singur, se apropie de El inchinandu-I-se si cerand ca cei doi fii ai ei sa stea unul de-a dreapta si altul de-a stanga intru imparatia Sa. Salomeea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambitia fiilor ei, neprevazand nici ea si nici copiii sai unde duce aceasta pretentie oarba. Iata de ce au meritat raspunsul acesta aspru din partea Mantuitorului: "Nu stiti ce cereti!”
       Ei au cerut aceste doua locuri ca sa se deosebeasca de ceilalti ucenici si sa aiba autoritate asupra lor. Fiul lui Dumnezeu le-a zis dupa cum am vazut in Evanghelia de astazi, ca aceste locuri vor fi ocupate de cei care merita si care au chemarea de la Dumnezeu.
       Mai intai insa Iisus le-a zis: "Nu stiti ce cereti! Eu voiesc sa va fac vanatori de oameni, iar voi doriti sa fiti slugi imparatesti? Eu voiesc sa va trimit in lume fara traista si toiag ca sa predicati Evanghelia, iar voi cautati cinste trecatoare? Eu vreau sa va fac fii ai cerului, apostoli si partasi la innoirea lumii, iar voi cugetati cele pamantesti? Cu adevarat nu stiti cereti?”
       Cuvintele acestea spuse atunci ucenicilor se potrivesc de minune crestinilor de astazi. Ucenicii Domnului nu stiau ca toate sunt randuite de sus de la Tatal ceresc. Mintea lor era tot pe pamant, tot la lucrurile trecatoare ale acestei lumi, nu la imparatia duhovniceasca a lui Hristos, desi vazusera atatea minuni. Simtisera ei ca Domnul Hristos era Fiul lui Dumnezeu, dar firea lor era tot asa de indaratnica si uituca ca si firea noastra a celor de astazi.
       Sa stam si sa ne gandim: cati parinti nu sunt si astazi care cer pentru copiii lor, intocmai ca mama fiilor lui Zevedei din Evanghelia de astazi, ca odraslele lor sa ocupe posturi inalte, fara sa se gandeasca daca merita sau daca au chemarea de sus pentru a ocupa acele posturi. Cati nu sunt care in ambitia lor lucreaza numai cu rautate, nedreptate si necredinta, exagerand raul, micsorand binele; peste toate acestea recurg la minciuna si calomnie numai ca sa zdrobeasca si sa ocupe locul pe care altii l-ar merita.
       Cata aroganta si cata mandrie nu intrebuinteaza cei ambitiosi, caci ei nu cruta pe nimeni ci privesc cu dispret pe oricine e mai prejos decat ei. Ei doresc sa fie respectati, sa fie admirati de toti. Cei mandri si ambitiosi apasa cu asprime pe cei mai mici si umilesc pe cei mari. Cei ambitiosi se poarta cu nerecunostinta fata de cei din jur. Dupa cum vedeti, apucaturile omului stapanit de pacatul ambitiei sunt cu totul paganesti, deoarece in paganism cei mari tratau cu dispret pe cei mici, pe cand in crestinism cei mici trebuie sa fie tratati cu respect de catre cei mari.
       Iata de ce Mantuitorul a zis: "Domnii paganilor ii domnesc pe ei si cei mari ii stapanesc pe dansii, dar intre voi sa nu fie asa. Pentru ca Fiul Omului n-a venit ca sa-I slujeasca Lui cineva, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea sufletul rascumparare pentru multi”. In ambitia si mandria, intrigile si toate dorintele cele desarte, lumesti si pamantesti de care am amintit sunt cazuti toti oamenii care au parasit complet rugaciunea si legatura stransa cu Imparatia cereasca.
       Din sfintele carti bisericesti, vedem ca Dumnezeu a facu ingeri si oameni cu scopul de a-L slavi neincetat. Ce oare altceva fac ingerii in cer decat sa-L slaveasca pe Dumnezeu? Oare noi oamenii pe pamant nu se cade sa-i imitam pe ingeri, sa fim recunoscatori si noi catre Ziditorul si sa-I aducem slava si cinste?! Caci si omul este un fel de inger amestecat, asa dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin ca in om sunt puteri ingeresti spirituale si puteri omenesti materiale.
       Omul are misiunea divina, sa se inalte neincetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pamantesti, ca sa se faca un inger intrupat. Aceasta nu se va putea implini asa usor daca nu va intrebuinta rugaciunile curate, virtutile si toate faptele bune. Rugaciunea s-a nascut in mintea si in inima lui Adam chiar din timpul cand a fost izgonit afara din rai. Rugaciunea a devenit necesara pentru el dupa ce a fost instrainat, izgonit de la fata Ziditorului sau. A inceput a suspina si a se ruga cu siroaie de lacrimi, plangand dupa raiul cel pierdut.
       Vedem acum toate vietatile de pe fata pamantului ca sunt multumite, numai omul nu afla mangaiere si odihna pe pamant. Pasarile canta vesel in codrii, fluturii zboara liberi in aer, pestii salta in ape limpezi, animalele se indestuleaza cu iarba campului, numai omul, acest calator fara patrie, nu-si afla odihna sufletul sau. El stie ca nu este pe pamant tara lui, el simte ca in alta parte este casa lui. Pentru aceasta nimic nu-l multumeste in aceasta viata, ca aducandu-si aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, incepe a suspina si a se ruga.
       Iata, asa s-a nascut rugaciunea in om, asa a ajuns ea pe pamant impreuna cu dansul. S-a revarsat peste spinii pamantului ca o necesitate, ca un dor dumnezeiesc. Ce este deci sfanta rugaciune? Mai intai este o datorie. Cand toate zidirile slavesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul sa taca, cum ar putea sa asculte cantecul pasarilor, murmurul apelor, adierea vanturilor, freamatul marilor si sa stea nepasator?!
       Daca tot universul ceresc formeaza o vesnica cantare inchinata dumnezeirei, dator este si omul sa se inroleze in acest univers la maretul cer al zidirilor si al naturii. Afara de om, toate celelalte zidiri de la astrii cei de sus pana la firele de iarba, nu au alta grija decat sa-L slaveasca pe Dumnezeu. Sfantul Parinte Augustin, patruns de adanca recunostinta fata de Dumnezeu, dupa o vreme de zbucium si neliniste, zise: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mai tu poti sa dai liniste sufletului meu, numai la Tine este linistea si fericirea cea vesnica!”
       Iata dar ca rugaciunea este daruita omului ca o calauza pe pamant de Bunul Dumnezeu. Viata omului de la leagan pana la mormant este o cale foarte scurta, plina de o multime de dureri, necazuri si primejdii, suferinte si lacrimi. Cum va putea strabate acest calator strain calea aceasta primejdioasa de nu va avea calauza un toiag de sprijin pe acest drum spinos?! Acest toiag este sfanta rugaciune.
       Crestinii adevarati s-au trezit cu rugaciunea in bratele maicii lor, cu rugaciune au crescut in viata, cu rugaciunea in inima au pornit la lupta pentru a castiga painea cea de toate zilele. Cu rugaciunea se culcau crestinii, cu ea pe buze se sculau, cu ea mergeau pe drum, cu rugaciunea imbatraneau si tot cu ea se duceau in mormant. Cu rugaciunea omul se inalta spre cer, prin ea se intalneste cu Dumnezeu si se amesteca cu ingerii.
       Rugaciunea este sufletul crestinatatii. Sfintii Parinti spun ca rugaciunea este maica tuturor virtutilor si din sanul ei se nasc toate celelalte virtuti. Ea ridica mintea catre Dumnezeu, este viata lumii, inima credintei, cununa nadejdii si sufletul Bisericii. Rugaciunea este pacea familiilor, bucuria sotilor, apararea copiilor, alinarea bolnavilor, mangaierea vaduvelor si intarirea batranilor. Fara rugaciune nici un suflet nu se poate mantui.
       Fiind asa de mare darul si puterea rugaciunii, ea are si cei mai multi dusmani: satana, lumea, trupul, placerile si grijile vietii acesteia. Satana este cel mai mare dusman al rugaciunii, el face orice numai ca omul sa nu se roage, sa nu ajunga sa vorbeasca cu Dumnezeu. Cand omul vrea sa se roage el cauta sa-i dea alte ocupatii; il indeamna sa vorbeasca, sa citeasca carti nefolositoare, sa manance, sa doarma mult si multe alte pofte numai sa-l indeparteze de la rugaciune, iar daca crestinul biruieste si incepe a se ruga, diavolul se straduieste sa faca tulburare si cearta in casa.
       Seara ii da omului somn devreme, dimineata lenevire, peste zi nenumarate griji, iar in sarbatori ii da dureri de cap sau ii trimite pe cineva, prieteni sau cunoscuti, ca sa-l opreasca si sa nu mearga la biserica sa se roage. Vai, cati crestini sunt inselati astazi de diavol, cati nu vor sa se roage de rusinea oamenilor, cati nu se duc la biserica fiindca rade lumea, cati nu gasesc timp de rugaciune toata viata pentru ca sunt robi ai acestei lumi trecatoare, iar satana ii tine in brate cu placerile lui.
       Multi crestini se roaga numai cand dau de necazuri sau atunci cand cer de la Dumnezeu sa le dea si iar sa le dea. Dupa ce au primit de la Dumnezeu implinirea dorintelor intorc spatele Domnului ca evreicele care atunci cand nasc cu greu cer ajutor Maicii Domnului zicand: "Ajuta-ma Marie, usureaza-ma Marie, nu ma lasa Marie!” Dupa ce nasc iau matura si, maturand prin casa zic: "Acum iesi afara Marie, pleaca Marie!”
       Asa sunt multi crestini de-ai nostri, multi care se roaga dar nu li se implinesc rugaciunile si numai ce-i auzi zicand: "Am platit slujbe pe la manastiri, pe la biserici si nu stiu ce se intampla ca nu m-am folosit cu nimic”. Acesti crestini sa fie siguri ca sunt incurcati cu pacate grele nespovedite si Dumnezeu nu vrea ca sa asculte rugaciunile lor mai ales ca de multe ori nu stiu ce cer.
       Multi nu cer mai intai cele de folos pentru mantuirea sufletului, pentru iertarea pacatelor, nu cer vreme de pocainta, nu cer tarie in credinta, nu cer dragoste inflacarata, nu cer rabdare in ispite. Cei mai multi cer ca si cei doi ucenici din Evanghelie de astazi; marire pamanteasca, bani multi, spor in cele pamantesti, servicii bune, viata lunga, viitor fericit; cinste de la oameni, sau sa fie bine vazuti in serviciu.
       Unii, impinsi de dorinta de a li se implini rugaciunea cat mai curand, nu mai tin seama de nimic si se duc orbiti chiar la alte religii, apeleaza la rugaciunile sectantilor, pe la vrajitoare, pe la sinagogile evreilor si astfel amesteca pacate peste pacate, iar rugaciunile lor se fac spre osanda. Altii dau slujbe la biserici, dar cer pierderea dusmanilor, ii pun in pomelnicul de morti ca sa-i omoare Dumnezeu si asa mai departe.
       Rugaciunile celor care nu vor sa se spovedeasca cu anii nu sunt primite, nici ale celor care vin in biserica imbracati necuviincios, mai ales femeile care fac sminteala cu imbracamintea tulburand mintea si linistea barbatilor. Rugaciunile femeilor, facute cu capul descoperit, atat la biserica cat si acasa, nu sunt primite. Pentru ca sa fie primita rugaciunea, trebuie sa fie ajutata de celelalte fapte bune: de dragoste catre saraci si toti oamenii necajiti, de milostenii, de post, de iubire catre vrajmasi, de iertare pentru cei care au gresit.
       Sa avem smerenie adanca si sa cerem mai intai cele de trebuinta sufletului si apoi cele pamantesti. Preocuparea principala a crestinului adevarat trebuie sa fie pentru cei ce s-au mutat din viata aceasta, pentru cei raposati, parinti, frati, surori, rudenii, care au facut vreun bine in viata, sa le poarte de grija facandu-le rugaciuni, sarindare si parastase; caci multi din cei plecati stau in temnitele iadului si asteapta sa fie salvati de cineva, de rude, de cei apropiati, iar acestia nici nu se gandesc, din contra sunt multi care se tin numai de petreceri, de distractii si pacate. De aceea vin peste ei boli grele, pagube, neajunsuri, despartiri ca sa-si aduca aminte de cei raposati, sa le faca si lor pomenire si usurare de greseli.
       La foarte multi crestini nu li se indeplinesc rugaciunile din cauza ca nu vin duminicile la biserica, la masa Imparatului ceresc, aici acasa la El, la Dumnezeu, pentru ca Biserica e casa lui Dumnezeu. Acestia parca ar astepta sa vina Dumnezeu la ei acasa, sa le dea dupa placul lor si dupa poftele lor. Toti cei ce se aseaza si se ridica de la masa fara rugaciune insulta bunatatea dumnezeiasca si rugaciunile lor ca si ale celor ce se arata nemultumiti si cartesc ba de una, ba de alta, nu sunt primite.
       Sunt unii parinti care dau o pilda rea copiilor prin faptul ca se aseaza la masa fara sa se inchine sau cu palaria pe cap mancand fara nici un respect din bunatatile lui Dumnezeu, iar copiii lor fac la fel cand ajung mari, pentru ca asa au vazut la parintii lor. Asa se povesteste intr-o carte veche, ca un imparat foarte credincios si temator de Dumnezeu, avea pe langa el o multime de ministri plini de mandrie, ingamfati si fara frica de Dumnezeu. Nu stia imparatul cum sa-i faca sa inteleaga ca purtarea lor este o grosolanie nebuneasca si o mare netrebnicie omeneasca. Ce credeti ca a facut imparatul? A vorbit cu un cersetor pe care l-a chemat si l-a invatat sa vina in ziua urmatoare la ora mesei si cand va fi el la masa impreuna cu toti ministrii lui, sa vina si el si sa se aseze la masa cu palaria pe cap. Sa nu zica nimic, sa manance, apoi sa se scoale si sa plece, fara sa spuna nici macar buna ziua.
       Asa a facut cersetorul, caci a doua zi pe cand imparatul era la masa cu toti ministri lui ingamfati, a venit si el si fara sa spuna un cuvant, se aseza la masa, mananca si bea cu lacomie cat ii place si cu palaria pe cap. Toti ministri se uitau ingroziti si asteptau sa vada ce zice imparatul. Mare le-a fost mirarea si nu stiau ce sa creada vazand ca imparatul nu zice nimic. Cersetorul se scula de la masa fara sa-i pese de cineva, mancat si baut bine, si, iesind pe usa, se pierdu prin multime.
       Mesenii, indignati de comportarea acestui om, zisera imparatului: "Imparate, cum ai putut sa suferi fara sa spui nimic acestui om care a mancat si a baut in fata mariei-tale, cu palaria pe cap si fara sa-ti multumeasca?!” Imparatul i-a lasat sa se framante, apoi luand cuvantul, zise: "Asa faceti si voi in fata Imparatului ceresc, Dumnezeu, caci tot astfel mancati si voi din masa lui cea bogata, pe care ne-o intinde cu atata darnicie, cu atatea bunatati si frumuseti de tot felul, iar voi drept multumire stati intepeniti in mandria voastra ca si cand ati manca si ati bea din cele ce faceti voi. Voi nu voiti sa va supuneti Creatorului si sa-I dati slava si cinste pentru cate ni le da aici pe pamant”.
       Auzind ei acestea au plecat smeriti capetele, au inteles lectia si s-au hotarat cu totii sa-si schimbe viata, recunoscand puterea, mila si dragostea lui Dumnezeu si indelunga lui rabdare ce o are pentru toti pacatosii. Oare nu facem si noi asa ca cersetorul din istorioara, fata de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci cand nu recunoastem de unde ne vin toate bunatatile pe care le avem, cand nu facem rugaciune la masa si nu-I multumim Lui, cand nu recunoastem ca sanatatea si toate bunurile primite sunt de la El.
       Consumam aerul, apa si lumina Lui si toate bunatatile pe care ni le pune inainte masa aceasta de pe fata pamantului; daca le luam si nu-I multumim Lui, nu ne inchinam Lui, nu venim la biserica si nu ne rugam Lui, suntem niste natangi si ticalosi, nerecunoscatori in fata Imparatului ceresc, intocmai ca cel ce s-a ospatat din masa imparatului fara sa-i multumeasca. Unul din motivele pentru care Dumnezeu nu vrea sa implineasca rugaciunile noastre este si acesta; Dumnezeu stie ca pentru ce am primit darurile Lui nu le folosim pentru mantuirea noastra si cerem cu gand rau ca sa le risipim in placerile noastre, asa dupa cum spune apostolul Iacov in epistola sa la cap. IV, v. 3.
       Asa este; iata spre exemplu: un om bogat, roaga pe Dumnezeu sa-i inmulteasca averea ca sa se poata desfata si petreaca o viata de trandavie; altul se roaga sa capete sanatatea pierduta, sa scape de boala ce-l necajeste ca sa-si poata lua iarasi viata cea pacatoasa de mai inainte si sa traiasca in desfranare; altul se roaga sa castige un proces ca sa poata rapi mostenirea unor orfani sau vaduve; altii sa reuseasca in afaceri necinstite, altii se roaga sa castige la jocuri de carti, loterie si altele. Poate Dumnezeu sa asculte astfel de rugaciuni? Desigur ca nu!
       De aceea zice Domnul Dumnezeu: "Cand va rugati si intindeti mainile voastre, Eu imi intorc ochii de la voi si oricat v-ati ruga nu va ascult, caci astfel de rugaciuni sunt ca niste mirosuri gretoase ce vin din gramezile de gunoaie”. Sfintii Parinti ne spun ca atunci cand citim o cartea sfanta, mai ales Biblia, sa fim atenti ca in acel moment ne vorbeste noua Dumnezeu de acolo si sa facem ceea ce ne spune El noua in carte, adica voia Lui.
       Cand ne rugam, vorbim cu Dumnezeu si ii spunem noi Lui ce ne doare. Daca noi ascultam si facem ce ne spune Dumnezeu din carte, si El ne asculta pe noi si va face ce-i cerem noi, atunci cand cererea este buna, cand e cu nadejde, cu credinta si cu fapte bune si cand stim ce sa cerem. Rugaciunea trebuie sa fie si cu staruinta, sa asteptam cu rabdare asa cum ne invata Domnul Hristos. Dumnezeu pe multi i-a intors de pe caile pierzarii prin rabdarea de care a dat dovada sau chiar printr-un vis inspaimantator.
       Asa s-a intamplat cu un mare necredincios dintr-o comuna din apropie de orasul Targoviste, un fapt adevarat, petrecut acum, de curand.
       Acest necredincios nu credea ca exista rai si iad, dimpotriva, prigonea pe cei credinciosi, pentru ca in satul acela avea o functie oarecare si spunea tuturor: "Eu sunt Dumnezeu, eu tai si spanzur aici, eu fac ce vreau cu voi”. Isi prigonea mai ales sotia pe care o oprea sa se duca la biserica; o injura, o da necuratului, o ingrozea cu fel de fel de vorbe urate si cu rautatea lui. Femeia nu mai stia ce sa faca. Facuse si ea rugaciuni, platise pe la biserici, dar nu se schimba nimic. Biata femeie isi pierduse nadejdea de a-l vedea si pe el un om linistit vreodata.
       Intr-o zi, nemaiputand de tulburare, plina de suparare, se duce la preotul satului si-i spune necazul. Preotul a indemnat-o la rugaciune spunandu-i: "Nu te deznadajdui, mergi si ai incredere in Dumnezeu, roaga-te si ma voi ruga si eu, ca Dumnezeu poate sa faca din uscat verde si sa-l schimbe dintr-odata incat ai sa te miri de el daca vei avea credinta tare”. Femeia s-a dus acasa si cu lacrimi fierbinti a inceput sa faca rugaciuni, metanii, milostenii si cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu sa i se indrepte barbatul.
       Nu a trecut mult si, odata dupa rugaciunile acestea fierbinti, pe la miezul noptii se trezeste biata femeie speriata de racnetele lui, caci tipa ca o fiara salbatica. El avea o vedenie infricosata. Se rostogoli si cazu jos din pat, ramanand nemiscat in mijlocul camerei. Sotia lui cand l-a vazut a crezut ca a murit. A aprins repede lumanarea si a vrut sa iasa afara si sa strige la vecini sa o ajute. Cand s-a uitat la el a vazut ca deschisese ochii si intrebandu-l ce i s-a intamplat nu a capatat nici un raspuns. Dupa ce s-a ridicat de jos, acesta s-a asezat pe marginea patului si, cu o voce stinsa, si-a intrebat sotia: "Femeie, unde te inchini tu?” asa de salbatec era ca nu stia nici in ce parte sa se inchine. Dupa ce ii arata icoanele la rasarit, el mai intreba: "Ce rugaciuni zici tu, femeie? Invata-ma si pe mine!”
       "Te invat eu pe urma, dar acum citeste aici.” I-a dat cartea si a citit si el Tatal nostru, ca nu-l stia, a facut semnul Sfintei Cruci si apoi a inceput sa povesteasca ce visase spunand: "M-am pomenit ca au venit la mine doi diavoli inalti de cate doi metri cu coarne si coada, cu par pe ei si negri cum e smoala; le ieseau vapai de foc din gura si din ochi si aveau priviri ingrozitoare. M-au luat cu sila intre ei si m-au dus inaintea Domnului Hristos, care era intr-o lumina cereasca, pe un scaun stralucitor si inconjurat de o multime de ingeri ce cantau cantari de slava.
       Atunci acei demoni urati au zis: «Dreptule Judecator, da-ni-l noua pe acest pacatos ca Tu il hranesti, il miluiesti din toate bunatatile Tale, iar el toata viata lui numai noua ne-a slujit, da-ni-l noua!» Atunci Domnul Hristos a zis: «Da, ticalosul, Eu i-a dat minte sa inteleaga ce e bine si ce e rau, dar el si-a ales partea cea rea. Eu i-am dat madulare ca sa le intrebuinteze spre fapte bune iar el si-a cheltuit timpul numai in rautati spre bucuria voastra. De aceea luati-l de aici si aruncati-l in marea cea clocotita cu smoala».
       Atunci acei infricosati demoni m-au luat cu ei si in cateva clipe am ajuns intr-un loc trist, parasit, fara aer si verdeata, unde am vazut o mare fara sfarsit care clocotea cu lume in ea, cum clocoteste cafeaua cea neagra la foc, asa era smoala aceea, iar lumea tipa cat putea. Atunci acei demoni au vrut sa ma arunce si pe mine si m-au luat unul de maini si altul de picioare. Eu am inceput sa tip si in momentul acela am sarit in mijlocul casei unde m-am trezit".
       Abia a asteptat sa se faca ziua, si dimineata s-a dus la preotul satului si s-a spovedit spunandu-i visul acesta, iar preotul l-a rugat sa spuna daca vrea toate acestea in biserica duminica ce urma ca sa auda toata lumea. Toata lumea l-a ascultat uimita si cu lacrimi in ochi pentru ca nimeni nu-l vazuse niciodata in biserica si-l stiau cat e de pornit impotriva lui Dumnezeu.
       Iata ce face Dumnezeu prin puterea rugaciunii. Acest om traieste si spune cu gura de foc la toti, iar cei care-l cunosteau cum era, cand se intalnesc cu ei ii spun: "Ce ma, te-ai pocait?” Dar el le raspunde: "Daca ati vedea si voi ce am vazut eu, n-ati mai zice nimic, ati plange si v-ati pocai si voi, dar vai de voi ca nu stiti ce va asteapta!”
       Acum el este primul la biserica, plange si spune la toata lumea, si acestea, iata, dintr-un vis. Cati nu pierd raiul pentru ca se multumesc cu nimicuri, crezandu-se oameni cinstiti, sustinand ca nu fac cine stie ce rele si ca nu sunt pacatosi ca altii. Noi sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne asculte rugaciunile cele catre mantuire si sa zicem:

       Rugaciune
       Stapane, Imparate al cerului si al pamantului, care ai venit in lume sa ne mantuiesti si sa ne faci partasi ai bunatatilor celor negraite, noi n-am stiut pana acum ce cerem, noi n-am stiut pana acum, Doamne, ce vrem, dar am inteles ca tu vrei sa ne dai, ca un Parinte bun, numai ce ne este de folos pentru sufletele noastre.
       Ajuta-ne ca sa ne dezlipim mai usor de pamantul acesta trecator, si sa nu mai dorim nimic altceva decat numai pe Tine si Imparatia Ta cea cereasca, ca in ziua Ta cea mare, cand vei veni sa ne judeci cu slava Ta pe norii cerului sa ne asezi la dreapta ta, ca sa fim cu Tine in vecii vecilor
. Amin.